Acum ce fac?

Cat entuziasm pentru asa ceva...am plecat in concediu singura, toata lumea se relaxeaza, se distreaza, iar eu ma gandesc la viata mea anosta.
Sunt singura!!!
Tot timpul am fost singura dar parca niciodata ca acum. In astfel de momente ma afund in ganduri, parca nici la redactie nu eram asa concentrata si extenuata.
Ce faci cand simti ca ai cazut in gol? Ce faci cand singurul drum acceptabil ti se pare cel parcurs din instinct?
Raspunsul este simplu...astepti!

Pentru ca merit

Am simtit nevoia de o schimbare majora in viata mea, am fost spontana, deocamdata nu am remuscari. Sunt intr-un oras mare, imi pot gasi un job oricand, chiar daca aleg acelasi job, macar sunt intr-un spatiu nou si am in jur oameni noi care ma vor judeca superficial.
Parca ziceam ca nu imi pot lua concediu nu-i asa? Acum nu imi mai pune nimeni restrictii, voi pleca maine la prima ora cu trenul in Bath, Maine. O prietena mi-a recomandat acest orasel, desi mi-a spus doar ca imi va placea sigur, ceva anume imi spune ca merita sa merg.
Schimbarea majora din viata mea trebuie inceputa cu relaxare si meditare, cine stie, poate printr-o schimbare majora reusesc sa fac schimbari minore legate de partea mai putin materiala a vietii. Se spuna ca buturuga mica rastoarna carul mare, asa o fi?
Oare cum ne dam seama daca este timpul potrivit pentru schimbari?

Cine decide ce anume este normal si ce nu?

Desi in momentul in care a sunat ceasul de dimineata mi-am dorit sa fiu altcineva, pe cealalta parte a globului, nu as fi crezut niciodata ca voi avea o zi atat de frumoasa.
Am reusit sa prind metroul, am ajuns mai devreme la redactie incat am putut sa imi beau cafeaua fara sa aud sunetul enervant a telefonului care suna neincetat. Secretara mea este in concediu si am realizat ca e mult mai bine fara ea, raspund cand vreau la telefon si imi organizez timpul cum vreau eu, nu am probleme cu memoria, cred ca o sa o dau afara. Toti colegii mei erau nervosi, pe fuga si stresati. Eu ,din nu stiu ce motiv, eram calma.
Desi multi ar spune ca am o viata cat se poate de normala, am realizat ca normalitatea ma plictiseste, rutina e mai usor de suportat decat normalitatea. Toata lumea cade in rutina dar nu toata lumea cade in banalitate.
Singurul lucru care se poate termina brusc, este viata, legat de orice altceva, vei primi semne dinainte, vei avea sanse sa indrepti situatia.
Da!!! Mi-am dat demisia. De ce? Asta o sa aflu curand...sper.

Dilema

Este uimitor felul in care reusesc in fiecare luna sa platesc chiria, facturile, sa imi permit sa ies si totusi sa raman cu bani din salariu. Am ales sa stau intr-o garsoniera la ultimul etaj intr-unul din blocurile noi din estul New York-ului, imi place sa vad cerul si sa fiu cat mai aproape de el, ma face sa cred ca totusi exista lucruri care nu se sfarsesc niciodata.
Fiecare sfarsit de luna, nu numai ca imi aduce aminte cat de calculata sunt cand vine vorba de finante dar imi aminteste si de timpul care trece cu fiecare noapte in care pun capul pe perna si revin in lumea in care nu poti percepe timpul decat cand este prea tarziu.Parca as fi un detinut care isi marcheaza pe peretele celulei, fiecare luna care trece din sentinta, dar eu nu le scad, eu le adun. De ce? Pentru ca tot timpul am crezut ca in viata, dupa o lunga perioada de plictiseala, apare ceva care reuseste din nou sa iti capteze atentia si sa te umple de entuziasm...dar eu tot adun, adun, adun si...inca ma intreb daca nu observ eu lucrurile care ar trebui sa imi dea curiozitatea necesara sa ma trezesc si a doua zi sau pur si simplu m-am inselat si viata este ca o autostrada aglomerata pe ambele sensuri, cu atat de multe iesiri incat nu te poti hotara daca sa o iei pe prima sau pe a doua.
Cu alte cuvinte, trebuie sa ne orientam din timp pentru noi inceputuri pentru ca stim ca orice are un sfarsit sau asteptam sfarsitul care automat implica o perioada de cautare a unor noi iesiri de pe autostrada?