Si as vrea...

Sa pot sa simt cu varful degetelor ceea ce numai inima poate simtii, sa aud sunetele suave ale inimii si sa-i vad culorile calde...dar lumea ce ma inconjoara imi ofera doar sunetul masinilor grabite,florile ofilite si un simt puternic al agitatiei fara sfarsit.
Doar atat...

Zambesc!

Oricat de rau pot merge lucrurile in viata mea, zambesc pentru ca pot si oriunde te-ai uita in jurul tau, de fiecare data vei vedea ceva care doar daca esti ipocrit nu te poate face sa zambesti. Cliseic nu? Nu! Suna cliseic dar nici macar 50% din oamenii a caror viata mai mult sta decat sa mearga nu zambesc pentru ca ochii lor nu vad decat propriile probleme, sunt egoisti, nu pot ridica ochii din pamant sa vada ca lumea merge inainte in jurul lor, nu ii asteapta sa isi rezolve problemele.
Am un nou terapeut...marea! Stau pe plaja, privesc marea cum nu se opreste niciodata din miscare, indiferent cate furtuni sunt, pe ea nu o doboara iar lumea merge la mare tot timpul, pentru ca le este alaturi de fiecare data, nu se schimba, apa tot ajunge la mal pentru ca omul sa o poata atinge si sa ii ia un pic din miscare.
Daca am fi toti ca marea, am avea o viata constant fericita, mergi tot timpul inainte, in acelasi ritm indiferent ce se intampla iar prietenii nu se vor indeparta niciodata de tine, pentru ca esti aceasi persoana si faci aceleasi lucruri care i-au atras de la inceput. Stupid dar daca privesti de aproape lucrurile fara viata, iti pot da mici indicii, trebuie doar sa privesti unde trebuie.
DAAAR trebuie sa admit, starea asta te face sa vorbesti mult si poate pentru unii fara sens.
De maine voi deveni propria-mi mare in NY!

Acum ce fac?

Cat entuziasm pentru asa ceva...am plecat in concediu singura, toata lumea se relaxeaza, se distreaza, iar eu ma gandesc la viata mea anosta.
Sunt singura!!!
Tot timpul am fost singura dar parca niciodata ca acum. In astfel de momente ma afund in ganduri, parca nici la redactie nu eram asa concentrata si extenuata.
Ce faci cand simti ca ai cazut in gol? Ce faci cand singurul drum acceptabil ti se pare cel parcurs din instinct?
Raspunsul este simplu...astepti!

Pentru ca merit

Am simtit nevoia de o schimbare majora in viata mea, am fost spontana, deocamdata nu am remuscari. Sunt intr-un oras mare, imi pot gasi un job oricand, chiar daca aleg acelasi job, macar sunt intr-un spatiu nou si am in jur oameni noi care ma vor judeca superficial.
Parca ziceam ca nu imi pot lua concediu nu-i asa? Acum nu imi mai pune nimeni restrictii, voi pleca maine la prima ora cu trenul in Bath, Maine. O prietena mi-a recomandat acest orasel, desi mi-a spus doar ca imi va placea sigur, ceva anume imi spune ca merita sa merg.
Schimbarea majora din viata mea trebuie inceputa cu relaxare si meditare, cine stie, poate printr-o schimbare majora reusesc sa fac schimbari minore legate de partea mai putin materiala a vietii. Se spuna ca buturuga mica rastoarna carul mare, asa o fi?
Oare cum ne dam seama daca este timpul potrivit pentru schimbari?

Cine decide ce anume este normal si ce nu?

Desi in momentul in care a sunat ceasul de dimineata mi-am dorit sa fiu altcineva, pe cealalta parte a globului, nu as fi crezut niciodata ca voi avea o zi atat de frumoasa.
Am reusit sa prind metroul, am ajuns mai devreme la redactie incat am putut sa imi beau cafeaua fara sa aud sunetul enervant a telefonului care suna neincetat. Secretara mea este in concediu si am realizat ca e mult mai bine fara ea, raspund cand vreau la telefon si imi organizez timpul cum vreau eu, nu am probleme cu memoria, cred ca o sa o dau afara. Toti colegii mei erau nervosi, pe fuga si stresati. Eu ,din nu stiu ce motiv, eram calma.
Desi multi ar spune ca am o viata cat se poate de normala, am realizat ca normalitatea ma plictiseste, rutina e mai usor de suportat decat normalitatea. Toata lumea cade in rutina dar nu toata lumea cade in banalitate.
Singurul lucru care se poate termina brusc, este viata, legat de orice altceva, vei primi semne dinainte, vei avea sanse sa indrepti situatia.
Da!!! Mi-am dat demisia. De ce? Asta o sa aflu curand...sper.

Dilema

Este uimitor felul in care reusesc in fiecare luna sa platesc chiria, facturile, sa imi permit sa ies si totusi sa raman cu bani din salariu. Am ales sa stau intr-o garsoniera la ultimul etaj intr-unul din blocurile noi din estul New York-ului, imi place sa vad cerul si sa fiu cat mai aproape de el, ma face sa cred ca totusi exista lucruri care nu se sfarsesc niciodata.
Fiecare sfarsit de luna, nu numai ca imi aduce aminte cat de calculata sunt cand vine vorba de finante dar imi aminteste si de timpul care trece cu fiecare noapte in care pun capul pe perna si revin in lumea in care nu poti percepe timpul decat cand este prea tarziu.Parca as fi un detinut care isi marcheaza pe peretele celulei, fiecare luna care trece din sentinta, dar eu nu le scad, eu le adun. De ce? Pentru ca tot timpul am crezut ca in viata, dupa o lunga perioada de plictiseala, apare ceva care reuseste din nou sa iti capteze atentia si sa te umple de entuziasm...dar eu tot adun, adun, adun si...inca ma intreb daca nu observ eu lucrurile care ar trebui sa imi dea curiozitatea necesara sa ma trezesc si a doua zi sau pur si simplu m-am inselat si viata este ca o autostrada aglomerata pe ambele sensuri, cu atat de multe iesiri incat nu te poti hotara daca sa o iei pe prima sau pe a doua.
Cu alte cuvinte, trebuie sa ne orientam din timp pentru noi inceputuri pentru ca stim ca orice are un sfarsit sau asteptam sfarsitul care automat implica o perioada de cautare a unor noi iesiri de pe autostrada?

O zi splendida!

In general sunt singura, am cateva prietene cu care ma vad ocazional cand avem timp dar cand ele sunt ocupate simt ca soarele imi tine companie. Asa si azi, o zi de sambata cu cer senin si un soare care parca imi zambeste de fiecare data cand ma uit la el. Urasc zilele cu nori, cu atat mai mult cele in care ploua.
Parca de mult nu a mai fost o vara asa frumoasa, evident ca tocmai vara asta nu imi pot lua concediu, cei de la revista au dat cativa editori afara si trebuie sa muncesc pentru 2 persoane. Eliza e in concediu, parca ii simt lipsa, este singura care ma incurajeaza de fiecare data cand imi aduc aminte ca am 27 de ani, fara sot, fara copil, doar cu un job perfect.
Cand eram copil visam sa intru la medicina, vroiam sa fiu medic pediatru pentru ca iubesc prea mult fiintele acelea mici care zumzaie ca niste albine la inceput de mai. Nu am dat la medicina, am dat la jurnalism, asa am ajuns sa lucrez pe un post de publicist. Parintii mei stau la 120 km departare, merg acasa doar de sarbatori dar nu duc dorul acelei case vechi din care am vrut sa scap din tot sufletul, de pe timpul celui de al doilea razboi mondial, a ramas impregnat un miros greu de praf de pusca.
Astazi am decis sa intru in fiecare magazin, nu pentru ca as vrea sa cumpar ceva dar statul singura in casa ma intristeaza. Ma aflu pe o banca intr-un parc, sunt eu, soarele si orasul asta aglomerat care parca nu doarme niciodata dar este la fel de singur ca si mine, nici el nu pare vesel decat cand e soare.